Copiii teribili ai scenei: Mihaela Marcu

Prima poveste despre copiii teribili ai scenei este despre o prințesă. Nu știu dacă știți, dar prințesele nu trăiesc doar în palate, în regate îndepărtate sau în poveștile copilăriei. Ele trăiesc de pildă și pe scenă. Cu ochii căprui, bucle de culoarea mierii, un zâmbet cald și alura unei Doamne din poveștile de epocă, Mihaela Marcu vrăjește pe oricine cu frumusețea și mai ales, cu vocea.

Timișoreancă la origine și în formare, a debutat ca solistă pe scena Operei din urbea de pe Bega, pe vremea când eu eram de-o șchioapă. Evident, cum frecventarea spectacolelor Operei ajunseseră pentru mine o obișnuință (la o vârstă destul de fragedă), am asemănat-o imediat cu una dintre prințesele la care visa oricare fetiță, la vârsta aceea.

Anii au trecut, iar afirmarea artistică a Mihaelei a atins cote din ce în ce, mai amețitoare. De la Marsilia, Sao Paolo, Roma, Verona la SUA, Grecia sau Emiratele Arabe, a fascinat din plin audiența, precum și criticii de specialitate. Deși cutreieră lumea largă, nu uită niciodată de unde a plecat. De câțiva ani încoace, ca să își aline dorul de casă, revine la Timișoara la început de an și urcă pe scena Operei care i-a deschis aripile în evoluția artistică.

Cu acest prilej, am hotărât că ar fi minunat să încep rubrica Copiii teribili ai scenei cu ea, nu doar datorită faptului că doream un interviu cu un artist de pe scena lirică, dar și datorită faptului că este un om care aduce cinste Timișoarei și în același timp tării. Ce a ieșit, lecturați mai jos.

Ce înseamnă pentru dvs. Timișoara?

 Timișoara este locul în care m-am născut, am intrat în contact cu lumea muzicii și m-am format ca om și artist. Este locul în care revin cu plăcere, de care îmi este dor, Timișoara umplând un gol pe care îl resimt permanent. Timișoara este casa mea și indiferent de “casele” în care mă găsesc pentru că drumurile mă duc într-acolo, sentimentul de “pasager”, “chiriaș” este cel care te înconjoară. În acest sens, dacă doriți, este un reper, o coordonată dăltuită pe busolă. Timișoara sunt personale dragi, locul pe care dorești să îl îmbrățișezi și să te îmbrațișeze.

Ce înseamnă pentru dvs. opera și arta, în general?

Viața mea! Iubesc orice fel de artă, inclusiv cea tradiționala, daca vreți de la olăritul tradițional, colindul junilor (inclus in Patrimoniul UNESCO), trecând prin capodoperele Renașterii, post-modernism, până la arta stradală. Înțeleg arta ca exprimare, sau chiar formă a sufletului uman, care ni se dezvăluie pentru a ne umple, pentru a ne îmbogăți, pentru a ne experimenta, pentru a descoperi umanitatea, dacă nu în deplinătatea ei, cel puțin în forme care nu pot fi atinse de cotidian, cu atât mai puțin de zone de incultură (înțeles termenul ca atare, nu ca subcultură , care este parte a culturii).  In acest sens, cred că trebuie să fim exigenți dar și mai puțin conservatori și să înțelegem arta ca expresie a sufletului uman și să o promovăm ca atare. În acest registru, cred că Opera este una dintre cele mai complexe forme ale artei, însumând forme independente in același produs: de la decoruri și șcenografie, la exprimarea în registrul gesturilor ai artei actoricești, până la încoronarea muzicală.

 Care era meseria la care ați visat în copilărie?

 Încă de la vârste fragede am vrut să cânt, dintotdeauna mă văd exprimându-mă și trăind astfel. Dacă aș fi fost constrânsă să aleg altceva, mi-ar fi plăcut sa fiu actrița sau psiholog (ceea ce consider că e strâns legat de ceea ce fac acum, pentru că un solist de opera este interesat de istoria și psihologia personajului, care de multe ori este inspirat de persoane sau evenimente istorice reale. Ceea ce pot spune că găsesc interesant este că, cu cât ești dispus să te adâncești în profunzimea unui personaj, a vieții, conjuncturii sociale, a psihologiei acestuia, cu atât (pe lângă crearea unui personaj veridic), vei descoperi aspecte despre tine însuți, dacă vreți este o relație între tine si personaj, un “profit” în ambele sensuri: tu revelezi personajul, iar făcând asta, te descoperi pe tine.

Care a fost momentul când ați  spus: „Asta vreau să devin când voi fi mare!”

Am vorbit în mai multe interviuri despre acest lucru. La vârsta de 4 ani în timp ce tatăl meu viziona o partida de fotbal, în pauza acesteia schimbând programul pe unul dintre posturile tv se difuza un spectacol de opera … Tata nu a mai văzut cea de a doua repriză! Era un spectacol de Traviata ,iar eu absorbită fiind de magia muzicii și a costumelor , la finalul spectacolului am exclamat entuziasmată: „ Eu asta vreau să devin când voi fi mare!” Ulterior am primit un disc cu această operă minunată , în care Violetta era interpretată de extraordinara Renata Scotto .  Îmi amintesc ascultând cu obstinație acest disc  ,necunoscând încă  limba italiana  , însă la momentul respectiv  muzica și interpretarea acestei mari artiste erau suficiente încât să mă facă sa mor , sa sufăr și să plâng în camera mea imaginându-mi că sunt pe scenă, spre exasperarea părinților și a vecinilor. (râde)

 Ce părere aveți despre ideea potrivit căreia, arta este o industrie?

Cred că este firesc și necesar ca arta să fie o industrie. Ce înțeleg prin industrie, daca este să sintetizez conceptul în raport cu arta, este relația dintre Creația produsului de artă, Producerea acestuia și Consum. Vă propun să acceptăm exemplul României, în care se regăsesc multe state, pentru a concretiza cele afirmate. Societatea românească si-a dobândit conștiința de sine în mod liber, neimpus, într-un timp recent, are acces la produse “estetice” în mod neîngrădit doar de câteva decenii. În aceste condiții, consumul artei este necesar să fie educat, altfel îmbrățișăm surogate, sau mai grav produse de incultura, ceea ce se regăsește in exprimarea socială a unei urbe sau națiuni eterogene, ba chiar identitar virusată, ne-eclozată dacă doriți, care nu mai cunoaște clase sociale statuate.

Ori, ca să construim și să beneficiem de o societate sănătoasă, este necesar ca ceea ce consuma societatea să fie sănătos.

Diversificarea și avântul tehnologic, pe de o parte sprijină propagarea culturală, dar pe de altă parte accesul este la “orice” în mod necenzurat.
Din acest motiv, însăși producerea și multiplicarea produselor artistice, ca parte a industriei artei, este un act cu ecouri sociale puternice, care e necesar să se producă urmare unor programe naționale vizionare. Există, în unele țări, adevărate laboratoare de formare profesională, dar mai ales de producere a unor produse juste, autentice.
Un alt considerent pentru care apreciez că este necesar ca arta să fie o industrie (revenind la argumentarea de la începutul răspunsului), este caracteristica de mijloc de stopare a valorilor negative, a kitsch-urilor artistice, dar mai ales a unor produse care nu au caracteristicile artei, ci sunt mai degrabă exprimări opace, sentimentale cel mult, a unor frustrări sociale sau personale. Este necesar să fie o industrie și ca mijloc de îmbrățișare a societății actuale, care trăiește in era post-industrială, in care nu mai putem vorbi de grupuri sociale elitiste statuate (de tipul vechii burghezii), ci mai degrabă vorbim de o societate eterogena, variata, căreia ii suntem datori să îi propunem cele mai autentice exprimări ale artei.

 Enumerați  câteva „plăceri, vinovate.”

Shooping-ul și mâncarea bună. (zâmbește larg)

Care este locul dvs. preferat din casă?

Locul preferat este lângă fereastră, unde simt pulsul orașului, viața orașului, unde pătrunde lumina zilei, dar mă regăsesc și în intimitatea gândurilor și activităților mele, fie că citesc, mă organizez sau pregătesc un rol, sau pur și simplu sunt omul din casă.

Care a fost cea mai bună decizie pe care ați luat-o ? (pe plan profesional sau personal)

Atât personal, cât și profesional am luat și decizii bune și mai puțin bune. O decizie bună cred că poate fi măsurată prin efectele ei și viitorul o face bună sau o încadrează în alt registru. Cea mai bună decizie cred că este momentul în care am decis că trebuie să depun tot efortul necesar pentru materializarea unei cariere internaționale.

 Personajul dvs. preferat din literatura este…. . De ce?

Îmi place să citesc, cel mai mult cărți de psihologie. Dacă e să vorbim despre literatură … îmi plac scriitorii ruși Tolstoi, Dostoievschi… mai ales ultimul, care este unul dintre preferații mei pentru modul în care descrie personajele, reacțiile lor, procesele lăuntrice, frământările, modul în care acceptă sau refuză acte exterioare sau procese interioare. De la Dostoievschi pot să spun că mi-aș alege orice personaj, nu pentru că mă identific cu el, ci pentru că e o școala de creare a personajului.

Îmi place Hugo, dar și operele lui Thomas Mann, Goethe sau Stendhal, dar si Călinescu și Rebreanu în aceeași măsură. Toate enumerările nu sunt întâmplătoare pentru ca genul acesta de lectura (nu pentru că este clasică), mă îmbogățește ca artist și om.
Nu știu ce să răspund pentru că aș nedreptăți personaje pe care le-am iubit și mi-au dăruit atâtea, însă îmi place (si sunt subiectivă de această dată) Marguerite Gautier, Doamna cu camelii, în fapt Marie Duplessis și ulterior Violeta Valery din opera Verdiană.

Un rol al scenei lirice, pe care visați să-l faceți este…. . De ce?

Manon de Massenet pentru că e o provocare, pentru istoria în sine, pentru complexitatea personajului care amintește de un oarecare realism din literatura (a se vedea influențele lui Goethe în opera Werther). Apreciez că este o carte care se desfășoară pe scena. Iar din punct de vedere vocal consider că mi se potrivește “ca o mănușa”.

 Un mesaj pentru tinerii care vin în sălile teatrelor și ale operelor:

Credeți în voi și luptați pentru visul vostru dar înconjura-ți-vă cu  valori autentice, cultură autentică, persoane cu o identitate reală. Trăim vremuri ciudate și putem să ne clădim sau să dăinuim înrădăcinându-ne în trecut, în valorile si reperele culturale, cu tehnologia în mâinile si brațele voastre, pentru că beneficiați de cele mai bune instrumente dacă le utilizați constructiv.

 Completați fraza: „O doamnă, se recunoaște după…”

O doamnă se recunoaște după eleganta interioară și o putem găsi oriunde: în tramvai, la piața după tejghea, la Operă, la bancă, etc.

Dacă ar fi să vă autocaracterizați în câteva cuvinte…

Sunt simplă și complicată în același timp, ambițioasă și implicată în proiectele pe care le îmbrățișez, iubesc animalele și oamenii de calitate.

De ce e Mihaela Marcu un copil teribil al scenei? Simplu! Pentru că prin ambiția, dedicarea și talentul său, reușește să fie un etalon pentru artiștii de astăzi, dar și pentru cei de mâine.

©Foto: privat

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s