La teatru, ei suntem noi, iar noi suntem ei.

„Vorbește cu mine!”, la Teatrul Național Timișoara, sub șcenariul cvasi tizului meu, Ion-Ardeal Ieremia, cu textele lui Ioan Peter, Ștefan Caraman, Geaninei Jinaru-Doboș, Lorenei Lupu și a actorilor din distribuție: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Cătălin Ursu, Călin Stanciu Jr. și Amalia Huțan. Versurile cântecelor, șcenografia și sound desingul le aparțin lui Călin Stanciu Jr., Getei  Medinski, respectiv Horea Crisovan.

În caietul program al spectacolului scrie: „ Îl poţi numi experiment. Îl poţi numi confesiune, dialog. Sau joacă.” Eu în schimb, îi spun cea mai sensibilă latură a unui actor. Să vii în fața noastră și să vorbești despre tine, omul atâtor măști, nu e chiar o joacă de copii. E mai mult o provocare pentru tine însăți, ca actor, dar și pentru noi, ca spectatori. E ca și cum îți pui sufletul pe tavă și aștepți să fii judecat pentru ce și cum simți.

Da, și ei sunt oameni, și ei plâng, și ei râd, au regrete și frici, ba mai mult- se tem de noi, defapt se tem de reacțiile noastre. Noi spectatorii, suntem chiar ciudati. Posibil ca într-una din seri, să nu ai cea mai bună prestație a ta, pentru că da, cu toții suntem oameni- mai și „ dăm cu bățul în baltă”  câteodată. Te aștepți să nu primești aplauze, însă reacția sălii este exact pe dos. Aplauzele sunt multe, zgomotoase, uneori chiar nu îți vine să crezi că sunt pentru tine.

Ca să nu mai spun ce greu e să demontezi niște prejudecăți legate de teatru.

Nu domˈle, la teatru, ăia nu plâng la comandă. Mă rog, nu chiar la comandă. Din afară, „tehnica de plâns” pare floare la ureche, însă ea implică mai mult decât lasă să se vadă. Îți fixezi un punct cu privirea, pupilele ți se dilată amețitor, iar mintea îți fuge departe, departe, departe… Atât de departe, încât îți aduci aminte de momente din viața, când ai simțit ceea ce trebuie să transmită lacrimile tale. Atunci când joci, psihicul, afectul și mintea, sunt date constant de toți pereții, iar dacă acesta nu e un motiv pentru care actoria să  fie considerată, sport extrem, atunci nu știu care este.

Claudia, Ion, Călin, Cătălin, Amalia…De multe ori am stat la câțiva metrii de voi, v-am zâmbit, neîndrăznind, mai mult. Pentru că nu aveam nevoie de mai mult. Mi-a fost de ajuns zâmbetul sau privirea caldă pe care am primit-o și dovada că atât pe scenă, cât și în afara ei, sunteți la fel de frumoși.

Iar răspunsul la întrebarea stimabilului Cătălin Ursu, de ce merg la teatru, este:  Cum de ce? Simplu. Pentru că la teatru, ei sunt eu, eu sunt ei, iar așa ne construim împreună, lumea noastră. Pentru că teatrul și arta în general, este singurul drog a cărei dependențe nu se tratează altfel, decât cu el în sine și pentru că în sala de spectacol, ți se readuce aminte, că a visa e gratis și cel mai important: e chiar indicat.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s